CĂLĂTORIA INSPIRAȚIONALĂ A LUI MARIUS SIMIONICĂ ȘI PRIETENII

CU 20 DE CASE CONSTRUITE ȘI MII DE OAMENI SPRIJINIȚI, EL REUȘEȘTE SĂ FACĂ CEEA CE
INSTITUȚIILE NU POT: SĂ CLĂDEASCĂ SPERANȚĂ, SĂ OFERE STRUCTURĂ ȘI SĂ INSUFLE ÎNCREDERE ACOLO UNDE ACESTEA LIPSEC

Există oameni care produc zgomot prin cuvinte și oameni care produc schimbare prin acțiuni.
Marius Simionică aparține categoriei rare a celor care construiesc, nu povestesc.
Prin proiectul „Marius Simionică și Prietenii”, el a transformat compasiunea într-un model de leadership social: a ridicat case, a reconstruit comunități și a redat demnitate acolo unde părea pierdută.
Pentru el, fiecare locuință finalizată nu este doar o construcție, ci o investiție într-un destin.
Fiecare zâmbet primit este capital emoțional reinvestit în bine.
Iar fiecare viață schimbată confirmă că impactul real nu vine din declarații, ci din consecvența faptelor.

Cum a început proiectul „Marius Simionică și Prietenii” și care a fost primul pas pe care l-ai făcut?
Proiectul „Marius și Prietenii” a început prin 2017 și totul a evoluat treptat, dacă ne referim strict la activitatea umanitară. De fapt, comunitatea a prins contur încă din 2011–2012, când îmi dedicam mare parte din timp pentru a oferi informații și îndrumare celor aflați deja în UK sau celor care voiau să vină aici. Despre partea aceasta nu mulți știu.

Câte case ați reușit să construiți până acum și cum s-a schimbat viața familiilor care trăiesc în ele?
Dacă vorbim strict despre proiectul „Casa Marius și Prietenii”, tocmai am finalizat Casa Nr. 20. Despre impactul real asupra vieților celor ajutați s-ar putea vorbi mult, dar mă opresc la exemplul Alexandrei, fetița de la Casa Nr. 1. Avea 11 ani când am întâlnit-o — ea și sora ei dormeau acoperite cu folie de plastic când ploua. Astăzi este o adolescentă de 17 ani, cu a doua medie pe școală în clasa a 11-a. Este cel mai clar exemplu al diferenței pe care o poate face un „acasă”.

Poți împărtăși o poveste care te-a marcat?
Cel mai dureros moment a fost cazul Andreei, o fetiță de doar 4 ani, pentru care am strâns bani pentru operație, dar din păcate a murit. A fost clipa în care am vrut să renunț la tot. Comunitatea m-a ținut însă în picioare și m-a făcut să continui. Tot atunci am decis să nu mă mai implic în cazuri medicale și să rămân în zona socială.

Care sunt cele mai mari dificultăți — birocratice, financiare, emoționale?
De ceva timp nu le mai numesc „dificultăți”. Sunt provocări. Și le depășești doar prin adaptabilitate. Ce funcționa în 2017 nu mai mergea în 2019, ce mergea în 2019 nu a mai funcționat în 2020, și tot așa. Resursele au existat mereu, dar a trebuit să găsesc alt mod de a continua. Oboseala fizică și cea emoțională apar inevitabil.
Unii oameni lasă urme prin ceea ce spun.
Alții, prin ceea ce fac.
Marius Simionică face parte din cea de-a doua categorie. Prin proiectul „Marius Simionică și Prietenii”, a transformat compasiunea într-o misiune: reconstruiește vieți și dăruiește speranță.

Cum reușești să aduni atâția oameni în jurul unei cauze care cere bani, timp și energie?
Prin muncă, prin fapte și prin dedicare. Nu există altă rețetă.

Ai avut vreodată sentimentul că faci ceva ce ar trebui să facă statul?
Da, sunt situații în care statul ar fi trebuit să intervină, mai ales când vorbim de nivelul minim de trai sau de medicamentele pentru care mulți bunici renunță la mâncare. Dar sunt și cazuri în care avem și noi, ca oameni, obligații morale.

Există o imagine din teren care te-a făcut să plângi sau ți-a schimbat perspectiva?
Da. Sunt bărbat, dar nu de puține ori am plâns când aflam că un bunic la care mergeam regulat cu alimente și o vorbă bună nu mai este. Asta nu ai cum să nu o simți.

Ce calități ai descoperit în tine datorită proiectului?
Așa cum ai spus și tu: răbdare, curaj, empatie, credință. Cred că toate există în fiecare om, doar că în cazul meu au ieșit mai mult la suprafață datorită activității constante.

Care este secretul prin care transformi voluntarii ocazionali în prieteni de drum lung?
Felul tău de a fi, modul în care faci lucrurile și, mai ales, cuvântul. Sunt oameni care sunt cu mine de 6–7 ani în aceste acțiuni.

Te-a schimbat proiectul acesta ca om?
Nu pot spune că m-a schimbat. Mai degrabă a scos la suprafață ce era mai bun în mine.

Cum s-a format echipa ta și ce te leagă de oamenii alături de care lucrezi?
Echipa mea nu există în sensul clasic. Mulți cred că în spate e o structură mare, dar nu e așa. Există doar Marius Simionică și comunitatea care susține proiectele. Eu concep proiectele, eu strâng banii, eu discut cu sponsorii, eu verific cazurile, eu desenez casele în funcție de beneficiari, eu merg la autorități, eu dau comenzile pentru materiale, eu postez, eu răspund la mesaje, eu filmez și fotografiez. Totul din suflet și fără să folosesc inteligența artificială. Sunt „de modă veche” și mă bazez pe oameni impresionați de fapte, nu de povești create artificial.

Ce proiecte aveți anul acesta și pe cine vă propuneți să ajutați?
Anul acesta credeam că vom reuși, în cel mai bun caz, o singură casă. Am construit trei, în trei județe diferite: Argeș, Brăila și Suceava. Urmează acțiunea „Sărbători fericite pentru bunici și prichindei”, pe care sperăm să o realizăm în 6–7 județe, în funcție de fondurile strânse.

Ce simți când bați la ușa unui bătrân singur și el te așteaptă cu lacrimi în ochi?
Nu mergem doar iarna. De obicei mergem și de Paște, și de Crăciun, uneori chiar mai des. M-am călit, ne cunoaștem deja. Lacrimile lor sunt pentru mine garanția că fac ceea ce trebuie.

Când erai copil, ce ți-ai dorit să devii? Te-ai fi gândit vreodată că vei ajunge să construiești case pentru alții?
Doctor! Și nu, niciodată nu m-am gândit că voi ajunge aici. Nu am avut un astfel de plan.

Ce mesaj ai pentru cei care vor să ajute, dar cred că „nu contează” dacă o fac singuri?
Să se uite la Casa Nr. 1. Alexandra are un viitor cu totul diferit datorită a peste 1000 de oameni care au donat câte 5, 10 sau 20 de lire. Contează enorm.

Cum se pot implica oamenii: financiar, logistic sau ca voluntari?
Depinde de fiecare. Primul pas este să își dorească cu adevărat. Apoi să cerceteze omul sau ONG-ul și proiectele făcute. Ulterior, pot lua legătura direct — sunt multe modalități de implicare.
Care este cea mai frumoasă reacție pe care ai primit-o de la cineva ajutat?
Sunt oameni care au îngenuncheat, care au plâns sau care m-au îmbrățișat fără să îmi mai dea drumul. Reacțiile acestea nu se uită.
Cum menții echilibrul între partea practică și cea emoțională?
Cu timpul înveți să le echilibrezi. Este ceva ce vine natural, în timp.

Ce vis ai pentru viitorul proiectului „Marius Simionică și Prietenii”?
Unde ai vrea să ajungi peste câțiva ani?
Poate unii se așteaptă să spun „100 de case”. Dar nu, nu am un vis numeric. Mă bucur pentru fiecare reușită, fie ea o casă sau lacrimile de bucurie ale unui bunic ori ale unui copil.
Țelul meu nu este să ajut pe toată lumea. Țelul meu este să arăt cât mai multora că oricine poate ajuta pe cineva aflat în dificultate, chiar și printr-un simplu zâmbet. Lumea are nevoie de exemple pozitive, de fapte bune scoase la lumină. Ele nu trebuie ascunse.
Eu, prin ceea ce fac, nu vreau să arăt „cât” fac, ci să promovez bunătatea, atât cât pot.
Mulțumesc din suflet pentru oportunitatea de a spune aceste lucruri. Sper că am reușit să fiu clar și sincer, ca întotdeauna.

Și închei cu: „Sărbători fericite și La mulți ani!”