Am pornit de la „pe vremea lui Pazvante Chiorul”, „tufă de Veneția” și „a freca menta”. Voiam să aflu originea unor expresii pe care le folosim fără să ne mai întrebăm de unde vin. Când am ajuns la „criza de isterie”, cercetarea m-a dus de la medicina antică până la Freud și la una dintre cele mai răspândite povești despre apariția vibratorului.
Ideea acestei articol a apărut în timpul unei conversații la cu unul din invitații podcastul Ardelean in Yorkshire. Vorbeam cu un invitat despre istorie și am ajuns la expresiile pe care le folosim aproape mecanic în limba română.
„De pe vremea lui Pazvante Chiorul.” „Tufă de Veneția.” „A freca menta.” „Ai o clasă mai mult decât trenul.” „A căzut din lac în puț.”
Le-am auzit de nenumărate ori și le-am folosit și eu. Dar dacă m-ar fi întrebat cineva cine a fost Pazvante Chiorul sau de ce „frecăm menta” atunci când pierdem vremea, în multe cazuri nu aș fi știut să răspund.
Așa că am început să caut.
Apoi am ajuns la o expresie pe care nici măcar nu o pusesem inițial în aceeași categorie:
„Ce ai, criză de isterie?”
Aici m-am oprit. Nu știam de unde vine cuvântul „isterie”, iar povestea lui s-a dovedit mult mai complicată decât mă așteptam.
De unde vine cuvântul „isterie”
Originea termenului ne duce la grecescul hystera, adică uter.
În medicina antică, anumite simptome întâlnite la femei erau puse în legătură cu uterul. În unele texte medicale grecești apare inclusiv ideea că acesta s-ar putea deplasa prin corp și ar provoca diferite suferințe, de la senzații de sufocare la convulsii.
Teoriile s-au schimbat de-a lungul secolelor, dar termenul a rămas. Medicii au căutat explicații când în uter, când în sistemul nervos, când în psihicul pacientului. Manifestări pe care medicina de astăzi le-ar separa în diagnostice diferite puteau ajunge sub aceeași etichetă.
Iar femeile au rămas multă vreme în centrul ei.
Tratamente care astăzi par greu de imaginat
În secolul al XIX-lea, medicul american Silas Weir Mitchell a popularizat așa-numita „rest cure”, prescrisă pentru diferite afecțiuni nervoase. Pacientele puteau petrece săptămâni la pat, cu activitatea fizică și intelectuală sever limitată. Scrisul, cititul și chiar conversațiile puteau fi restricționate.
Alte intervenții au mers mult mai departe. Chirurgul britanic Isaac Baker Brown a practicat inclusiv clitoridectomia pentru afecțiuni pe care le lega de ceea ce considera „excitație nervoasă”. Metodele lui au devenit controversate chiar printre medicii vremii.
Au existat și cazuri în care îndepărtarea ovarelor a fost propusă pentru simptome neuropsihiatrice.
Privite acum, asemenea tratamente sunt greu de acceptat. La vremea respectivă însă veneau cu autoritatea medicinei și cu semnătura unor medici cunoscuți.
De la Charcot la Freud
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, isteria ajunge în centrul dezbaterilor medicale europene.
La spitalul Salpêtrière din Paris, neurologul Jean-Martin Charcot studia pacienți care prezentau paralizii, convulsii sau pierderi de sensibilitate pentru care medicii nu găseau întotdeauna o explicație fizică.
Printre cei care au venit să studieze cu Charcot s-a aflat și Sigmund Freud.
Aici am mai avut o surpriză. Evident că auzisem de Freud. Numele lui apare peste tot când vine vorba despre psihologie. Dar dacă m-ar fi întrebat cineva pentru ce este, concret, atât de cunoscut, probabil aș fi răspuns vag: „ceva legat de subconștient”.
Freud este cunoscut în primul rând drept fondatorul psihanalizei. De numele lui sunt legate idei despre inconștient, reprimare, vise și felul în care experiențele psihice pot influența comportamentul și simptomele unei persoane.
Iar studiul isteriei a avut un rol important în drumul lui.
După perioada petrecută cu Charcot la Paris, Freud a colaborat la Viena cu medicul Josef Breuer. În 1895, cei doi au publicat Studies on Hysteria, lucrare în care încercau să înțeleagă dacă anumite simptome fizice puteau avea legătură și cu experiențe sau conflicte psihice.
Mi s-a părut fascinant că, pornind de la o expresie aruncată într-o ceartă, am ajuns până la unul dintre cele mai cunoscute nume din istoria psihologiei.
A fost vibratorul inventat pentru tratarea isteriei?
Aici cercetarea a luat o turnură și mai neașteptată.
Multă vreme a circulat povestea că medicii victorieni tratau femeile diagnosticate cu „isterie” prin stimulare manuală a zonei pelviene, până la ceea ce ar fi numit „paroxism”.
Versiunea populară continuă simplu: procedura era obositoare pentru doctori, așa că au apărut aparate mecanice care să facă treaba mai repede.
Pe scurt, medicii ar fi obosit să facă tratamentul cu mâna, iar de aici s-ar fi născut vibratorul.
Recunosc, când am citit prima dată povestea, m-a lăsat cu gura căscată. Are toate ingredientele pentru a fi ținută minte și repetată mai departe.
Numai că dovezile istorice nu sunt atât de clare.
Istoricii Hallie Lieberman și Eric Schatzberg au reanalizat sursele folosite pentru susținerea acestei povești și au arătat că nu există suficiente dovezi pentru a spune că medicii tratau în mod obișnuit isteria prin orgasm și că vibratorul a fost inventat special pentru a-i scuti de munca manuală.
Aparatele de vibrație au existat și au fost folosite în medicină, dar formula „doctorii oboseau, așa că au inventat vibratorul” trebuie privită mai degrabă ca o poveste devenită foarte populară decât ca un fapt istoric sigur.
Și tocmai asta mi-a plăcut la cercetarea asta: uneori descoperi nu doar istoria unui cuvânt, ci și legendele construite în jurul ei.
Diagnosticul a dispărut. Vorba a rămas
Medicina a renunțat treptat la „isterie” ca diagnostic, dar cuvântul a rămas în limbaj.
„Nu te mai isteriza.”
„E isterică.”
„A făcut o criză de isterie.”
Astăzi le folosim pentru a descrie o reacție puternică, o izbucnire sau pierderea controlului. Rareori ne gândim la istoria medicală din spatele lor.
Dar asocierea veche cu femeile nu a dispărut complet. Timp de secole, isteria a fost legată în primul rând de corpul feminin, iar cuvântul „isterică” păstrează și astăzi o încărcătură aparte.
Într-o ceartă, replica „ce ai, criză de isterie?” face ceva foarte simplu: mută discuția de la motivul supărării la felul în care persoana își exprimă supărarea.
Asta nu înseamnă că orice izbucnire este justificată sau că persoana care se enervează are automat dreptate. Înseamnă doar că eticheta nu ne spune ce s-a întâmplat.
Am început cercetarea vrând să aflu cine a fost Pazvante Chiorul și de ce spunem că cineva „freacă menta”. Am ajuns la medicina antică, la Charcot, la Freud și chiar la povestea vibratorului.
De aici vreau să pornească seria aceasta.
Limba română este plină de expresii primite gata făcute. Le spunem, le modificăm și le dăm mai departe. Din când în când, merită să ne întrebăm de unde au venit.
Pentru că uneori povestea din spatele vorbelor este mai interesantă decât vorba însăși.
