Am citit recent un articol care m-a supărat puțin.
Nu era greșit, dar aveam senzația că îi lipsește ceva. Nu știu exact cum să explic… parcă nu era despre ce e, de fapt, Paștele pentru noi.
Pentru mine, Paștele nu e despre cât de mult facem sau cât de complicați suntem. Pentru mine, ce înseamnă Paștele e simplu. Și nu e vorba despre mâncare și stres, ci despre reconectare.
Despre cum, indiferent unde ești, ajungi înapoi. La ai tăi, la o masă, la oameni care te știu de când erai mic, fără explicații, fără formalități.
Îmi vine în minte bunica și satul Voivoideni. Și faptul că, de Paște, era plin. Nu știu cum, dar toți apăreau din toate părțile. Și, cumva, ajungeam să stăm la aceeași masă, pentru că erai invitat: „Hai pe la noi cu udatul”, ca pretext să mergi la masă să spui ce ai mai făcut.
Deci nu era despre mâncare, deși erai forțat să guști, că totuși omul care a gătit voia să audă „Vai, ce bun e!” și îți punea și pachet, cu drag.
Nu doar despre asta că mâncarea e și în alte zile, ci și despre faptul că nu e lumea aia. Nu e gălăgia aia, nu e cineva care intră pe poartă fără să anunțe și se așază ca și cum n-ar fi plecat niciodată.
Da, la noi e mult, probabil e agitație, e stres, e senzația că nu e niciodată suficient și că mai trebuia făcut ceva.
Dar, în același timp, fix din tot „prea multul” ăla iese ceva ce nu prea poți explica dacă n-ai trăit: faptul că ne adunăm, că ne vedem, că, măcar pentru câteva ore, ne aducem aminte unii de alții.
Nu e perfect, nu e liniștit, nu e simplu. Dar e al nostru, e al românilor.
Și, sincer, cred că exact asta contează.
