Povestea lui Zsanett Ghiulai, de la copilăria din Bihor și anii petrecuți în străinătate la pictura prin care își exprimă astăzi emoțiile.
Nu a făcut studii de artă și nici nu și-a imaginat de la început că pictura va ajunge să ocupe un loc atât de important în viața ei. Pentru Zsanett Ghiulai, drumul spre pânză a trecut prin Suplacu de Barcău, mai multe țări, muncă, familie și ani în care teama de judecata celorlalți a ținut-o în loc.
Zsanett Ghiulai a crescut în Suplacu de Barcău, județul Bihor. Își amintește o copilărie în care a fost curioasă, muncitoare și independentă, dar adolescența a adus și perioade în care s-a simțit judecată și neînțeleasă.
În anii de liceu nu s-a simțit apropiată de școală. Spune că unele experiențe cu colegii și profesorii au făcut-o să se vadă mai mică decât era și să se întrebe dacă va reuși vreodată să își găsească locul.
La exterior afișa o imagine mai dură: haine largi, mult negru, un stil apropiat de cultura rock. În spatele lui erau însă probleme de familie, boală și tristețe. Pentru ea, felul în care se îmbrăca devenise și o formă de protecție.
Desenul a fost acolo de la început
Ora de desen era una dintre puținele ore de școală care îi plăceau cu adevărat. Profesoara îi expunea lucrările pe hol, iar Zsanett își amintește că acele momente îi dădeau sentimentul că poate face ceva bine.
Nu a urmat o școală de arte și nici studii în domeniu. A continuat singură, încercând, greșind și descoperind în timp ce îi place.
În 2020 a început să picteze mai mult împreună cu fiica ei, care avea atunci șase ani. Pictura era încă un hobby, iar lucrările ajungeau mai ales la familie și prieteni.
După nașterea băiețelului ei, în 2021, pensulele au rămas pentru o vreme deoparte. Revenirea a venit câțiva ani mai târziu: în 2024 a descoperit pictura pe față, iar în 2025 s-a întors cu mai multă seriozitate la pânză și a început să experimenteze inclusiv cu pictura murală.
Ani de muncă și plecări departe de casă
La 19 ani, Zsanett l-a cunoscut pe cel care avea să îi devină soț. Sunt căsătoriți de 15 ani, iar o bună parte din viața lor s-a construit departe de România.
Au lucrat sezonier în Ungaria și Austria, apoi au petrecut împreună patru ani în Statele Unite. Acolo, Zsanett a lucrat în curățenie, iar soțul ei în construcții. În Anglia au ajuns împreună în urmă cu cinci ani.
Pentru Zsanett, fiecare mutare a însemnat o desprindere de lumea în care crescuse și o lecție de adaptare. Plecarea de acasă nu i-a fost ușoară, dar anii petrecuți în alte țări i-au dat treptat mai multă încredere și curaj.
A lucrat și în restaurante, în livrări de mâncare și în alte locuri care i-au cerut să se adapteze repede. Nu vorbește despre aceste etape ca despre lucruri de ascuns, ci ca despre o parte firească din drumul ei.
Totuși, simțea că îi lipsește ceva.
Când pictura a revenit
Pictura pe față a fost primul pas către întoarcerea la partea creativă pe care o lăsase mult timp în plan secund.
În perioada aceea lucra în livrări și spune că nu se regăsea în ceea ce făcea. Acasă avea multe responsabilități, mai ales după accidentul soțului ei, iar socializarea devenise dificilă.
Totul a început ca o încercare. Apoi au venit festivalurile, contactul cu oamenii și sentimentul că poate face ceva care îi aparține.
După pictura pe față a revenit și la pânză.
Cu pensula în mână spune că se liniștește și se concentrează mai ușor. Lucrează în special abstract, dar introduce și elemente realiste, în funcție de ceea ce vrea să transmită. Folosește acrilic și, uneori, pastă modelatoare pentru textură.
Nu pornește întotdeauna cu o imagine exactă în minte. Unele lucrări se construiesc pe parcurs, din stare, culoare și gest.
Tablourile trebuie să spună ceva
Pentru Zsanett, partea tehnică nu este suficientă. Vrea ca o lucrare să lase ceva celui care o privește.
Printre tablourile sale se află Learning the In Between, Jesus: The Silent of Sacrificial Love și Silent Shame. Temele se întorc adesea la lucruri pe care le cunoaște din propria experiență: echilibru, iubire, sacrificiu, rușine, durere și eliberare.
Nu îi este important ca doi oameni să vadă exact același lucru într-un tablou. Își dorește ca lucrarea să provoace o reacție, să trezească o amintire sau să ridice o întrebare.
Mult timp însă i-a fost greu să creadă că ceea ce face merită arătat. Teama de judecata celor din jur și frica de a-și dezamăgi familia au făcut-o să își țină arta mai aproape de ea.
Cu timpul, prin muncă, învățare și credință, spune că a început să nu își mai pună singură aceleași limite.
Omul care i-a spus simplu: „Încearcă”
Soțul ei apare constant în povestea ultimilor ani.
Zsanett îl descrie drept omul care a încurajat-o fără să îi spună ce ar trebui să facă. Când venea cu o idee nouă, răspunsul lui era simplu:
„Încearcă, vezi… apoi vedem cum facem.”
Pentru ea, sprijinul nu a însemnat cineva care să îi garanteze că va reuși, ci un om care i-a dat curaj să încerce.
Astăzi își dorește să continue pictura și să lase lucrările să ajungă la mai mulți oameni. Nu vorbește despre un drum perfect sau despre o schimbare produsă peste noapte. Au fost pauze, reluări, ani de muncă și perioade în care arta a rămas în plan secund.
Acum, pensula este locul în care lucrurile pe care altădată le ținea pentru ea capătă formă.
Iar mesajul pe care îl dă mai departe vine tocmai din experiența aceasta:
„Nu lăsa rușinea să îți țină visul ascuns.”
Social Media:
