Ce se întâmplă atunci când un român moare departe de țară? Cine se ocupă de repatriere, cât poate dura și cum se descurcă familiile care nu cunosc sistemul britanic? Într-o conversație cu Alexandra Bolovegea, fondatoarea International Funerals Ltd, am vorbit despre cazurile întâlnite în activitatea sa, despre decesele prin sinucidere, despre bărbații care cer greu ajutor și despre problemele pe care familiile trebuie să le rezolve într-unul dintre cele mai dificile momente ale vieții.
O familie din România află că unul dintre ai săi a murit în Marea Britanie. În timp ce încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat, trebuie să afle unde se află persoana decedată, ce instituții sunt implicate, când poate fi adusă acasă și cât va costa totul.
Uneori, moartea survine după o boală îndelungată, iar familia a avut timp să se pregătească. Alteori, vestea vine fără niciun avertisment. În cazurile de sinucidere, pe lângă durerea pierderii, rămân întrebări la care cei apropiați s-ar putea să nu găsească niciodată un răspuns.
Despre aceste situații am discutat cu Alexandra Bolovegea, fondatoarea International Funerals Ltd, o companie de familie înființată în Marea Britanie în 2018, specializată în servicii funerare și repatrieri internaționale.
Originară din județul Timiș și stabilită în Regatul Unit din 2014, Alexandra provine dintr-o familie cu o experiență de peste 25 de ani în domeniul funerar din România, specializată în repatrieri. În Marea Britanie a început să construiască propriul serviciu după ce a observat că tot mai multe familii românești aveau nevoie de ajutor pentru a înțelege procedurile britanice.
În activitatea sa a întâlnit părinți care și-au pierdut copiii, copii care au rămas fără părinți, parteneri care nu știau cum să organizeze funeraliile și familii care nu aveau banii necesari pentru repatriere.
Bărbații care suferă în tăcere
Unul dintre subiectele despre care am vrut să discutăm cu Alexandra a fost sinuciderea în rândul românilor din Marea Britanie, în special dificultatea unor bărbați de a vorbi despre problemele lor.
Alexandra spune că, de-a lungul anilor, compania sa a fost solicitată pentru numeroase repatrieri ale unor persoane care și-au pierdut viața în asemenea circumstanțe. În ultimii ani, a avut impresia că întâlnește mai des astfel de cazuri.
Precizează însă că este vorba despre o observație din activitatea companiei, nu despre o statistică oficială. Experiența sa nu permite stabilirea unei evoluții a numărului de sinucideri în comunitatea românească.
Din perspectiva Alexandrei, problemele de sănătate mintală sunt adesea însoțite de dificultăți financiare, singurătate, presiunea de a reuși și comparația permanentă cu ceilalți. Vorbește și despre dependențele de alcool sau droguri, care se pot suprapune peste alte probleme.
„Ne uităm în jur sau pe rețelele sociale și avem impresia că toată lumea reușește, toată lumea are bani, case, mașini, vacanțe și o viață perfectă. Dar nu știm ce se întâmplă în realitate în spatele unei uși închise.”
În cazul bărbaților, Alexandra observă și o dificultate de a recunoaște că au nevoie de sprijin.
„Există încă ideea că un bărbat trebuie să fie puternic, să nu se plângă, să rezolve problemele și să își susțină familia. Tocmai de aceea cred că trebuie să normalizăm ideea că și un bărbat poate spune: «Nu sunt bine. Am nevoie de ajutor».”
Nu există o singură explicație pentru sinucidere, iar problemele descrise de Alexandra nu pot fi considerate automat cauzele deceselor întâlnite. Mărturia ei arată însă cât de importantă este discuția despre sănătatea mintală într-o comunitate în care oamenii pot trăi departe de cei apropiați.
„De ce nu mi-a spus? De ce nu am observat?”
După un deces prin sinucidere, familiile caută adesea explicații.
Alexandra spune că prima întrebare pe care o aude este aproape întotdeauna „De ce?”. Urmează întrebările despre ultimele conversații, despre lucrurile care poate au trecut neobservate și despre ce ar fi putut face diferit cei apropiați.
„Dacă îl sunam în ziua aceea?”, „Dacă eram acolo?”, „Dacă spuneam altceva?” sunt întrebări pe care familiile și le pot pune repetat.
Uneori, spune Alexandra, răspunsurile nu vin niciodată. În același timp, familia trebuie să se ocupe de aspecte practice: investigații, documente, eliberarea persoanei decedate, costuri și repatriere.
Peste toate acestea se poate adăuga judecata celor din jur.
„O familie care tocmai a pierdut pe cineva în asemenea circumstanțe are deja suficientă durere, suficientă vinovăție și suficiente întrebări. Ultimul lucru de care are nevoie este judecata celorlalți.”
Alexandra consideră că oamenii ar trebui să evite presupunerile despre ce știa sau nu știa familia. Din exterior, nu putem cunoaște toate dificultățile prin care trecea o persoană și nici relațiile dintre cei apropiați.
Fata de 15 ani care și-a găsit mama decedată
Unul dintre primele cazuri care au marcat-o pe Alexandra a fost cel al unei fete de 15 ani, crescută de mama sa în Marea Britanie.
Într-o zi, adolescenta și-a găsit mama decedată în casă. Bunicii se aflau în România, erau în vârstă și aveau posibilități limitate de a rezolva de la distanță situația.
Alexandra povestește că a încercat să o susțină pe fată și că echipa sa a ajutat bunicii să ajungă în Marea Britanie. Au fost implicați în demersurile necesare pentru ca adolescenta să poată fi preluată de bunici și au organizat serviciile funerare și repatrierea mamei în România.
În cele din urmă, fata a plecat în România împreună cu bunicii.
„Sunt mamă și inevitabil privești asemenea situații și prin această perspectivă. Nici nu vreau să îmi imaginez vreodată copiii mei trecând printr-o asemenea experiență.”
Pentru Alexandra, cazul a arătat cât de vulnerabilă poate deveni o familie atunci când se întâmplă ceva neașteptat, mai ales dacă rudele sunt în altă țară.
De aceea, insistă asupra unor lucruri aparent simple: familia să știe unde locuim, unde lucrăm, unde păstrăm documentele importante și pe cine trebuie să contacteze în caz de urgență.
Spune că a întâlnit inclusiv situații în care rudele din România nu știau adresa persoanei decedate, locul de muncă, banca la care avea cont sau beneficiile oferite de angajator.
De ce repatrierea poate dura săptămâni
Când o familie află că o rudă a murit în Marea Britanie, una dintre primele întrebări este când poate fi adusă acasă.
Alexandra explică faptul că procedurile depind de cauza și circumstanțele decesului. În cazurile relativ simple trebuie parcurse etape precum certificarea medicală, procesul Medical Examiner acolo unde se aplică, înregistrarea decesului, pregătirea persoanei decedate și obținerea documentelor pentru transport.
În cazul unui deces suspectat a fi prin sinucidere, pot interveni poliția, coronerul și examinarea post-mortem. Cauza morții nu trebuie considerată stabilită înainte de concluziile autorităților.
Există însă o distincție importantă: repatrierea poate fi autorizată înainte ca toate aspectele unei investigații să fie încheiate, dacă autoritatea competentă permite eliberarea persoanei decedate.
Dacă trupul trebuie păstrat pentru investigații suplimentare, transportul nu poate fi organizat până la primirea autorizării.
„Noi putem comunica cu autoritățile și putem pregăti ceea ce ține de noi, dar nu putem interveni în investigația poliției sau a coronerului.”
Din experiența companiei sale, Alexandra le recomandă familiilor să ia în calcul aproximativ o săptămână sau mai mult pentru o repatriere. Dacă există investigații complexe, perioada poate ajunge la două sau trei săptămâni, uneori chiar mai mult.
Cel mai lung caz întâlnit de echipa sa s-a apropiat de două luni.
„Prefer întotdeauna să spun unei familii adevărul decât să promit o dată pe care nu o pot controla.”
Aceste intervale sunt estimări din activitatea companiei, nu termene garantate. Pentru familii, așteptarea poate fi dificilă, mai ales când rudele din România trebuie să pregătească înmormântarea fără să știe exact când va putea avea loc.
O repatriere înseamnă documente, instituții și costuri
Alexandra spune că una dintre cele mai frecvente neînțelegeri este ideea că repatrierea reprezintă doar transportul unei persoane decedate din Marea Britanie în România.
În realitate, trebuie stabilit cine poate lua deciziile, trebuie obținute documentele britanice, autorizațiile de transport, documentele privind pregătirea persoanei decedate și cele consulare.
În funcție de situație, pot fi necesare și alte documente, inclusiv cele referitoare la locul de înhumare din România. Consulatul are un rol în eliberarea documentelor consulare, inclusiv a pașaportului mortuar, atunci când sunt îndeplinite condițiile.
Alexandra recomandă familiilor să contacteze o companie cu experiență în repatrieri și să verifice cu atenție ce servicii sunt incluse în ofertă.
Spune că a fost solicitată inclusiv de familii care descoperiseră probleme cu documentația după ce persoana decedată ajunsese deja în România. În unele situații, înmormântarea nu putea continua fără clarificarea actelor.
De aceea, consideră că întrebarea „Cât costă?” ar trebui însoțită de alte două: „Ce documente obțineți pentru mine?” și „Ce este inclus în acest preț?”.
Câteva mii de lire, într-un moment de mare vulnerabilitate
Potrivit Alexandrei, costul unei repatrieri poate ajunge, în general, la câteva mii de lire, în funcție de localitatea de preluare, destinație, documente și serviciile solicitate.
Cheltuielile includ pregătirea persoanei decedate, sicriul, îmbălsămarea, documentele, personalul și transportul funerar. La acestea se pot adăuga costurile înmormântării din România, deplasările familiei, locul de veci și alte cheltuieli.
Pentru unele familii, problema financiară apare imediat după aflarea veștii.
„Dacă nu ai deloc economii sau o asigurare, nu mai ai nici măcar libertatea de a suferi în liniște. Te gândești în permanență: «Cum plătesc? De unde fac rost de bani? Trebuie să mă întorc la muncă».”
Alexandra spune că a întâlnit familii care aveau economii, testamente sau forme de protecție financiară, dar și multe situații în care nu exista nimic pregătit.
Uneori, persoana decedată avea beneficii prin angajator, precum o asigurare de tip death in service, fără ca rudele să știe despre acestea.
În interviu, Alexandra atrage atenția și asupra posibilității ca unele persoane să fie eligibile pentru sprijin financiar din partea statului britanic, prin programe precum Funeral Expenses Payment sau Bereavement Support Payment. Aceste forme de ajutor au condiții specifice și nu sunt acordate automat.
Recomandarea ei este ca fiecare familie să verifice situația concretă, inclusiv cu DWP Bereavement Service, fără să presupună dinainte că va primi sau că nu poate primi sprijin.
Când comunitatea strânge bani pentru a aduce pe cineva acasă
Alexandra spune că a văzut numeroase familii ajutate de comunitatea românească după un deces.
Uneori se organizează strângeri publice de fonduri pe Facebook. Alteori se mobilizează prietenii, colegii, biserica sau românii din orașul în care locuia persoana decedată.
Au existat, spune ea, și oameni care au contribuit financiar fără să fi cunoscut persoana pentru care se strângeau banii.
„Știu că noi, românii, ne criticăm mult și spunem deseori că nu suntem uniți. Eu, din ceea ce am văzut în această profesie, nu sunt de acord în totalitate.”
În experiența ei, comunitatea se mobilizează adesea atunci când o familie are nevoie urgentă de ajutor.
Există însă și situații în care banii nu sunt singura problemă. Alexandra a întâlnit persoane decedate fără familie apropiată sau ale căror rude nu doreau repatrierea. Uneori, comunitatea ar fi vrut să ajute, dar nu exista cineva care să își poată asuma în mod corespunzător deciziile necesare.
În anumite circumstanțe, dacă nimeni nu organizează funeraliile, autoritatea locală britanică poate ajunge să se ocupe de acestea.
Când familia și partenerul nu se înțeleg asupra funeraliilor
Un alt caz relatat de Alexandra arată cât de complicate pot deveni lucrurile atunci când familia din România și persoanele apropiate din Marea Britanie au dorințe diferite.
Un tânăr român care locuia în Regatul Unit avea o relație cu un partener britanic, despre care familia sa din România nu știa.
După deces, fratele tânărului a venit în Marea Britanie pentru a organiza repatrierea. Atunci a aflat despre relația fratelui său și despre faptul că partenerul britanic susținea că persoana decedată își dorise să fie incinerată.
Familia din România voia însă să îl aducă acasă și să îl înmormânteze potrivit tradițiilor sale.
Potrivit Alexandrei, partenerul figura în anumite evidențe ca persoană de contact, iar instituțiile implicate îl tratau ca pe cineva care putea lua anumite decizii privind funeraliile.
Situația risca să ajungă în instanță, cu întârzieri și costuri suplimentare.
Alexandra povestește că a discutat cu instituțiile implicate și apoi direct cu partenerul britanic, încercând să înțeleagă poziția ambelor părți.
„Și el pierduse omul pe care îl iubea. Și el suferea. Nu am vrut ca discuția să devină o confruntare și nici să îi transmit că durerea sau relația lui ar conta mai puțin.”
În același timp, i-a explicat situația părinților din România, care își pierduseră fiul și pentru care înmormântarea în țară avea o importanță profundă.
După mai multe discuții, cele două părți au ajuns la o înțelegere. Partenerul a acceptat repatrierea, iar familia și-a putut aduce fiul în România.
Pentru Alexandra, cazul a arătat cât de mult contează cunoașterea limbii, a tradițiilor și a sistemelor din ambele țări atunci când trebuie găsită o soluție între oameni aflați în suferință.
Oamenii care își organizează singuri repatrierea
Există și familii care au timp să se pregătească pentru pierderea unei persoane apropiate.
Alexandra spune că unele o contactează atunci când cineva este grav bolnav sau se află în îngrijire paliativă. În aceste situații, rudele pot afla din timp ce documente vor fi necesare și ce trebuie să facă atunci când survine decesul.
A întâlnit inclusiv persoane care au decis să își organizeze singure repatrierea și serviciile funerare.
Își amintește în special cazuri din cupluri mixte, în care persoana română era grav bolnavă, iar partenerul britanic nu cunoștea procedurile de repatriere sau tradițiile funerare românești.
Pentru a nu lăsa toate deciziile în seama partenerului, persoana bolnavă a discutat direct cu Alexandra despre dorințele sale, documente și serviciile necesare.
A întâlnit aceeași abordare și în cupluri de români.
În aceste cazuri, când a survenit decesul, partenerul rămas în urmă avea deja instrucțiuni clare și știa pe cine trebuie să contacteze.
Alexandra consideră că pregătirea din timp nu face pierderea mai puțin dureroasă, dar poate reduce numărul problemelor practice pe care familia trebuie să le rezolve în stare de șoc.
Ce ar trebui să știe românii din Marea Britanie
Din experiențele povestite de Alexandra reiese că unele dificultăți pot fi reduse dacă familia are la dispoziție informațiile necesare.
Adresa, locul de muncă, documentele importante și persoanele de contact ar trebui să fie cunoscute de cineva apropiat. Pentru cei care au copii, credite sau persoane care depind financiar de ei, Alexandra recomandă să fie luate în calcul economiile pentru urgențe, un testament sau o formă potrivită de protecție financiară.
Consideră importantă și discutarea dorințelor privind înmormântarea, mai ales în familiile în care partenerii provin din țări cu tradiții diferite.
În ceea ce privește sănătatea mintală, mesajul său este să nu așteptăm până când problemele devin imposibil de gestionat.
„Uneori primul pas poate fi pur și simplu un mesaj sau un telefon: «Nu sunt bine. Poți să vorbești puțin cu mine?»”
Alexandra îi încurajează pe cei care trec prin perioade dificile să vorbească cu persoane de încredere, cu medicul de familie, cu un psiholog, cu un preot dacă au această apropiere sau cu un serviciu specializat.
În Marea Britanie, Samaritans poate fi contactat gratuit la 116 123, 24 de ore din 24. În Anglia, pentru sprijin urgent privind sănătatea mintală se poate apela NHS 111 și selecta opțiunea dedicată. Dacă există un pericol imediat pentru viață, trebuie apelat 999 sau mers la A&E.
Pentru familiile care au pierdut pe cineva, Alexandra are un alt mesaj: să nu se grăbească să găsească toate răspunsurile și să nu creadă că există un termen până la care trebuie să își revină.
„Doliul nu are un calendar. Nu există un moment în care cineva poate veni să îți spună: «A trecut suficient timp, acum trebuie să fii bine».”
La finalul conversației, revine la lucrurile pe care le consideră importante pentru cei care trăiesc departe de familie.
„Spuneți-le oamenilor că îi iubiți. Petreceți timp cu copiii voștri. Sunați-vă părinții. Cereți ajutor atunci când simțiți că nu mai puteți și întrebați omul de lângă voi dacă este bine, dar opriți-vă suficient cât să îi ascultați cu adevărat răspunsul.”
Cazurile întâlnite de Alexandra Bolovegea arată cât de diferite pot fi situațiile prin care trec familiile românilor decedați în Marea Britanie. Unele se confruntă cu investigații și întârzieri, altele cu lipsa banilor, neînțelegeri între apropiați sau dificultăți legate de documente.
În cazurile de sinucidere, acestor probleme li se adaugă întrebările celor rămași în urmă. Iar observația Alexandrei despre bărbații care cer greu ajutor deschide o discuție pe care comunitatea românească are motive să o poarte cu mai multă atenție și mai puțină judecată.
Informații despre repatriere și servicii funerare
Alexandra Bolovegea este fondatoarea International Funerals Ltd, companie de familie înființată în Marea Britanie în 2018. Compania oferă repatrieri funerare din Regatul Unit și, în funcție de caz, din Republica Irlanda către România, Republica Moldova și alte destinații europene, precum și servicii funerare locale în principal în Londra și împrejurimi.
Familiile care se confruntă cu un deces și au nevoie de informații despre proceduri sau de o estimare a costurilor pot consulta website-ul companiei:
Notă editorială: Articolul este realizat pe baza interviului acordat publicației Graiul de Alexandra Bolovegea. Cazurile și observațiile prezentate provin din experiența relatată de aceasta. Nu sunt folosite statistici privind evoluția sinuciderilor în rândul românilor din Marea Britanie. Explicațiile despre proceduri și formele de sprijin financiar reflectă informațiile oferite în interviu și necesită verificare oficială înainte de publicare.
